Citisem mai bine de 100 de pagini din cele peste 400 ale cărții, când am realizat de ce mă instalasem atât de confortabil între paginile ei; atunci a fost momentul când mi-am dat seama că pe Alice nu o cheamă întâmplător Alice.


Restul  paginilor le-am citit în cu totul altă cheie, găsind astfel o multitudine de sensuri unor aventuri ce păreau a fi bune doar pentru relaxarea copiilor și dezvoltarea creativității acestora. Cartea este proaspăt apărută la Corint Junior, dar ea nu este un roman doar pentru copiii de peste 10 ani. În primul rând, aș recomanda-o celor care iubesc universul livresc al cărui părinte este Lewis Carroll și țineți cont de faptul că eu am ajuns foarte târziu la Alice și Țara Minunilor, abia prin adolescența târzie (la prima lectură mi s-au părut atât de stupide aventurile ei și personajele care o înconjoară atât de ieșite din comun, încât m-am întrebat de multe ori cum de poate să-i placă cuiva o asemenea carte). Autoarea cărții despre care facem vorbire aici, Tahereh Mafi, este tânără, poliglotă (știe opt limbi străine), o americancă cu părinți iranieni care, nu în ultimul rând, iubește copiii, dar, mai ales, îi înțelege, e acolo, în interiorul lumii lor și din această poziție a ales să scrie Furthermore. Aventuri în Tărâmul de Dincolo de Mai Departe. Și mai are ceva Tahereh Mafi: talentul de a pune cuvintele în slujba tuturor simțurilor. Te trezești că nu doar citești cartea, ci o guști, o pipăi, o miroși, ba chiar auzi tot ce se întâmplă între copertele ei. De aceea o recomand în primul rând adulților, celor care aproape că au uitat că pot folosi toate aceste simțuri și într-un alt mod decât cel așa-zis clasic. Dar, în aceeași măsură, o recomand și copiilor care au uitat să simtă lumea. Sau copiilor care habar n-au că există viață adevărată dincolo de interfața laptopului/tabletei/telefonului mobil. 

Furthermore. Aventuri în Tărâmul de Dincolo de Mai Departe e construită pe un fundament foarte solid: copilul are nevoie de lumi interioare, lumile lui, în care să nu pătrundă părinții decât atunci când sunt invitați. De ce are nevoie de aceste lumi? Pentru că acolo el poate zburda până cade jos de oboseală, se poate bucura de orice descoperire, poate să se joace fără nicio constrângere mai mult sau mai puțin stupidă etc. Sunt o mie și una de motive pentru care copilul are nevoie de această lume interioară, o lume care, pentru el, este perfectă, sau a perfecțiunii. Acolo el se vede plin de toate calitățile și lipsit de cel mai mic defect. Ea este rodul imaginației combinată cu cele mai ascunse dorințe și cu și mai bine ascunsele neputințe: acolo el (copilul) poate să fie superman, poate să repare inimile celor dragi sau poate să aducă bucurie prietenilor. Tahereh Mafi construiește această lume interioară de o asemenea manieră, încât nu mai vrei să ieși de acolo, ți-o însușești cu tot cu protagoniști, Alice și Oliver, astfel încât te trezești că nu te grăbești deloc să citești cartea, ba chiar faci tot posibilul să nu ajungi la sfârșit.

„De fapt, tocmai strănuta când observă covorul ud de sub picioare. Erau foarte aproape de țărm și putea vedea pâna în capăt: sute de covoare vechi întinse de-a lungul și de-a latul nisipului, formând o linie verticală către uscat. Fiecare covor era de un roșu viu, dar țesut cu fire de aur și violet și verde-spuma marii, în modele florale complexe, abstracte, pale. Totul părea exact așa cum trebuia să fie.

Ținutul Furthermore îi întâmpina și, deodată, Alice fu bucuroasă că ajunsese acolo. Brusc, nu-i mai era nici frig și nici nu mai simțea umezeala. De fapt, se încălzise pe neașteptate, fustele îi erau călduroase, părul i se uscase, iar picioarele ei goale pășeau pe covoarele persane groase, întinse de-a latul plajei. Din ce își dădea seama, nu mergeau într-o direcție anume, dar asta nu o deranja. Cerul era foarte roz și norii erau foarte albaștri și aerul era dulce ca perla-de-lămâie și se simțea foarte confortabil, și foarte leneșă, și foarte așa, și foarte pe dincolo, și foarte…

— Alice!

Oliver o trase de braț și ea auzi un pocnet. Nu pocnise brațul ei, ci altceva. Pocnise ceva. Dintr-odată, se aflau pe nisip, și nu pe covoarele cele frumoase, și îi era foarte frig și era neliniștită și îi era foarte foame și foarte…

Oliver pocnea din degete în dreptul feței ei.

— Alice? Alice. Alice.

— Ce? spuse încruntată. Ce-i? Ce s-a întâmplat?

— Nu trebuie să stai prea mult pe covoare, răspunse el în grabă. Trebuie să fii cu ochii-n patru, altfel Furthermore îți joacă feste.

O ridică în picioare. Ea abia atunci își dădu seama că stătuse așezată în tot acel timp.

— Unde suntem? întrebă ea, privind în jur.

Se aflau pe plajă, dar asta nu schimba ceea ce vedea. Era un peisaj pustiu, nimic altceva decât

nisip și mare, nicio ființă umană cât vedeai cu ochii.

— Suntem la început, spuse el, și asta fu totul.

Stăteau la soare și nu mai spuneau nimic, iar Alice era atât de buimacă, încât nici nu-și mai amintea cum să spună acest lucru. În plus, o frământa ceva. Oliver o ținea de mână și, când încercă să se elibereze din strânsoare, el nu-i dădu drumul.

— Trebuie să fii atentă, îi spuse el. Suntem la intrarea în Satul Somnului, care este doar unul dintre cele șaizeci și opt de sate prin care trebuie sa trecem, iar fiecare are regulile lui. Dacă vrem să îl găsim pe tatăl tău, nu trebuie să încălcăm niciuna dintre ele.

— Nicio regulă! spuse ea. În șaizeci și opt de sate!”

Ferenwood este lumea înconjurătoare, spațiul social care ne definește și între limitele căruia ne „consumăm” viața, iar Furthermore este lumea interioară, Tărâmul de Dincolo de Mai Departe, lumea aceea pe care credeam că n-am avut-o niciodată, sau, dacă am fost în posesia ei cândva, am pierdut-o de mult. Alice pleacă din Ferenwood într-un mod oarecum intempestiv – nu vă povestesc șirul întâmplărilor, chiar ocolesc intenționat orice urmă de spoiler – și ajunge în Furthermore, o lume cu șaizeci și ceva de sate, sate care, de fapt, sunt lumi atât de diferite una de cealaltă, încât Alice se vede de multe ori copleșită de ceea ce vede/simte. Ea trebuie să străbată toată această lume, doar pentru că la „capătul” acesteia se află tatăl ei. Este extrem de interesant felul cum Tahereh Mafi își ajută personajul să înțeleagă rostul regulilor și, mai cu seamă, să și le construiască pe ale sale, proprii. Este unul dintre punctele mele de sprijin atunci când recomand cartea adulților, părinților de copii/adolescenți, celor care cred că a crește copiii într-o lume fără reguli înseamnă a-i crește fără constrângeri și într-o libertate totală, când, de fapt, efectul obținut este mai mult decât unul de bumerang, este perpetuarea imoralității până la o amoralitate dăunătoare copiilor și lumii din jurul lor. Alice nu poate să treacă dintr-un sat în celălalt decât când învață regulile și nu poate să ajungă să-și găsească tatăl decât în momentul în care acceptă că prietenia își are valoarea ei intrinsecă. Iar Oliver se dovedește a fi mai mult decât un prieten adevărat.

„— Acum habar nu am ce pene smulgi tu de una singură (asta este o expresie din Ferenwood; încerc să vă explic mai târziu), dar nici nu pot să îmi dau cu părerea. Și jur pe ploaia de lumină, Oliver Newbanks, jur că, dacă vei continua încă un centimetru cu modul tău de a bate câmpii fără a nu-mi răspunde la nicio întrebare, atunci voi găsi un lac și te voi împinge în el și atunci… spuse ea, împungându-l cu degetul în piept, atunci vei descoperi singura utilitate posibilă pentru capul tău plin de fumuri.

Oliver se înroșise tot.

Umilința se pierduse pe drumul către ego, dar cele două se întâlniseră în cele din urmă, iar reuniunea părea să fie dureroasă. Oliver înghiți cu greu și se uită în alta direcție.

— Bine, spuse el, bine, îmi pare rău. Dar hai mai întâi să găsim un loc liniștit. Un loc unde să fim singuri. Nu vom avea mult timp la dispoziție, dar o să fac tot ce pot ca să îți spun lucrurile pe care trebuie să le știi.

Ochii lui Oliver verificară locul în care se aflau:

—Și, te rog, imploră el, fii ferendrăguță și vorbește mai încet.

Alice oftă.

— Of, foarte bine, aproape că spuse ea. Bine, bine, hai sa mergem mai departe, aproape că spuse ea.”

Alice Alexis Queensmeadow și Oliver formează una dintre cele mai ciudate perechi de copii din literatura universală. Ea este complet albă, din cap până în picioare este de un alb imaculat, dar poate să dea culoare lumii din jurul ei. Acesta este darul ei – culoarea! Un dar pe care-l acceptă cu greu ca fiind al ei și unic, special în cel mai adevărat sens al cuvântului. Un dar pe care înțelege târziu că-l poate folosi în folosul oamenilor dragi ei. Brățările, fustele suprapuse și florile de care este atât de îndrăgostită vin să dea contur personalității unei copile cu adevărat altfel. Și dacă Oliver o însoțeșe de-a lungul călătoriei în Tărâmul de Dincolo de Mai Departe atunci înseamnă că și el trebuia să aibă un dar special. Dar vă las să-l descoperiți singuri, citind cartea, ce vă spun acum e că Oliver chiar este un personaj foarte bine construit, strunit din condei cu mare artă și pus în evidență exact la momentul cel mai potrivit al acțiunii.

„Așa că stăteau acolo, el și ea, făcând planuri pentru ziua în care Tata va veni acasă, când, brusc, Paramint îi întrebă din nou dacă doresc să guste ceva anume.

— Să gustăm? spuse Alice, îndreptându-se. Adică?

— Păi, spuse Paramint din cadrul ușii. Avem la dispoziție un meniu foarte bogat pentru degustări. Poate nu la fel de mare ca meniurile cu care sunteți obișnuiți, spuse el, roșind, dar avem un filet mignondivin, pe care vi-l recomand întru încântarea papilelor dumneavoastră gustative.

Făcu o scurtă plecăciune.

— A fost special pregatit pentru voi de maestrul nostru bucătar, perfect asezonat cu sare gemă și cu frunze de ceai, așezat pe un pat de cușcuș condimentat și servit cu o garnitură de risotto cu trufe. Deși, evident, dacă nu este pe gustul vostru, avem o gamă de sandviciuri și de carne la grătar și de mezeluri dintre care să alegeți…

— Oh, Doamne, spuse ea, aruncându-i o privire lui Oliver. Ma tem ca nu știu nimic din toate astea.

Paramint înghețase, cu o grămadă de cuvinte încă lipite de cerul gurii. Spre cinstea lui, își reveni destul de rapid și spuse:

— Dacă nu, atunci ce altceva am putea să vă oferim, preastrălucirile voastre?”

Una dintre lumile în care ajunge Alice este Satul Tiparului. Este satul unde ea pierde cu adevărat ceva prețios pentru ea și unde, datorită acestei pierderi, ea ajunge să înțeleagă care este adevărata valoare a lucrurilor, faptelor și întâmplărilor din viața ei. Până și Oliver ajunge să fie văzut într-o altă lumină și nu întâmplător autoarea a ales ca unul dintre cele 68 de sate prin care cei doi trebuiau să treacă să fie cel al Tiparului. Trăim într-o lume în care valoarea tiparului, a textului tipărit scade pe zi ce trece, uitând cât de mult a schimbat fața lumii descoperirea tiparului acum sute de ani. Vulpea din origami, cea cu care Alice se bate pentru viața ei, reprezintă simbolul tentațiilor supertehnologizării. Oare suntem conștienți cât de mult pierdem alegând să nu mai citim, sau, și mai rău, renunțând la hârtie ca suport clasic de transmitere a unei informații? Da, îi putem da o mie de întrebuințări hârtiei, o putem transforma în cele mai frumoase forme origami, dar, totuși, de ce să nu mai citim cărți în format clasic? Este doar una dintre întrebările la care cititorii cărții, mari sau mici, vor încerca să găsească răspunsuri.

„Nu sângera, acesta fu primul lucru pe care îl observă. Al doilea era că brațul drept îi fusese smuls din umăr și, în timp ce își recăpăta capacitatea de funcționare completă a creierului, observă al treilea lucru: fusese transformată parțial în hârtie.

Acolo unde ar fi trebuit să fie sânge, erau bucăți de hârtie fină, iar acolo unde ar fi trebuit să fie oasele bătea un vânt ciudat. Și, deși simți impulsul de a-și îndoi brațul, de a strânge pumnul, de a se scutura de isterie și a-și ordona să se oprească din urlat (e în regulă, sunt vie, o să supraviețuiesc, și-ar fi spus), tot ce putu să facă fu să se holbeze la spațiul unde, cândva, fusese ceva important. Și apoi, dragi prieteni, Alice observă al patrulea lucru:

Îi dispăruseră brățările.

O bucată de braț  și un braț întreg plin de brățări (de departe, pierderea cea mai importantă), asta era prea mult pentru ea, mai ales așa cum se prezentau acum lucrurile. Mai precis: capul o durea din cauza loviturii, o apucaseră cârcei de la alergat, încă se chinuia să stea în picioare, se tot foia, gâfâia, picioarele ei scurte încercau să nu se împiedice; lovea cu ele în pamântul crăpat cât putea de tare, în ritmul bătăilor inimii sale. Nu-și mai găsea echilibrul, din cauză că avea un singur braț, dar nu se oprea, nu gândea, refuza să recunoască toate aceste lucruri, nici măcar pentru o clipă, nu până în momentul în care pământul se transformă din nou în iarbă, soarele apuse alunecând într-o parte, noaptea lua locul zilei și ea se întoarse de unde plecase, mișcându-se mereu înainte doar ca să se întoarcă în timp.

Într-un final, Alice se prăbuși la pamânt.”

Furthermore. Aventuri în Tărâmul de Dincolo de Mai Departe este în sine o carte-obiect, o să vă placă inclusiv coperta. Găsiți între coperte o mulțime de motive de a nu ieși cu nasul din carte înainte de a o termina de citit,  mă gândesc acum în mod special la cei mici, cei cărora le este destinată în primul rând cartea. Dar mă gândesc și la părinții acestora, cei care poate că nu mai găsesc calea spre lumea interioară a copilului lor, Furthermore devenind un excelent nou început al relației părinte-copil.

Furthermore. Aventuri în Tărâmul de Dincolo de Mai Departe este despre familie, prietenie, culoare, magie, puterea lui „a vrea” și lui  „a face”, despre visuri și năzuințe, despre un întreg univers în care ori ne-a fost frică să intrăm până acum, ori n-am știut cum să-i deschidem ușa. Iar Alice și Oliver ne învață și cum să batem la uși închise, astfel încât să se deschidă, și cum să nu ne culcăm fără să avem o dorință pusă în gând, ne învață și cum putem să înlocuim o eșec cu un succes. Tărâmul de Dincolo de Mai Departe e tărâmul de unde n-o să mai vreți să reveniți prea curând, dar nici c-o să vă pară rău vreo clipă pentru descoperirile de care ați avut parte citind cartea.

Carte recenzată de bookhub.ro